Nu am fost niciodată un copil prost. De fapt, nici nu cred că există aşa ceva. Cred că fiecare copil este ca un burete care absoarbe tot ce este în jur. Aşadar, dacă e înconjurat de bunătate şi lucruri care îi pot fi utile şi îi pot dezvolta imaginaţia, va deveni un adult responsabil, care va şti să deosebească studiatul de memorat. 

În caz contrar, mi-e teamă că va ajunge un robot. Ceea ce, de multe ori, deja se întâmplă. Primul exemplu care îmi vine în minte este ştirea cu acel copil bulgar, în vârstă de doar şase ani, care este descris deja ca un geniu al matematicii. Asta pentru că a rezolvat, la vârsta sa, mai multe probleme din manualele de clasa a III-a.

Şi nu por să  nu mă întreb unde s-a produs declicul. De când suntem atât de ahtiaţi ca puştii noştri, încă de la vârste fragede, să vorbească trei limbi străine, să ştie să rezolve integrale (nu integrame), să fi citit deja Moromeţii şi Neamul Şoimăreştilor şi, de ce nu, să ştie pe de rost capitalele lumii. Şi alea de mări, şi alea de ţări!

De ce nu ne mai lăsăm puştii să iasă afară, să se tăvălească prin noroi, să joace fotbal, să alerge, să se julească, să îşi facă prieteni şi altfel decât în afara tabletei? De ce le insuflăm spiritul competiţiei încă din căruţ, nevoia de a fi mai buni decât alţii, de a lua note mai mari decât colegul, de a avea telefonul mai scump decât vecinul, etc?

Nu am copii, e drept, dar am mulţi prieteni cu copii. Şi observ că puştii fericiţi sunt cei care sunt crescuţi fără această nevoie de competiţie. Cei care se joacă din plăcere, care nu sunt supraaglomeraţi cu limbi străine la trei ani, cei care reuşesc să se bucure de zăpadă. Şi, mai ales, cei cărora nu li se pune laptopul în braţe de la cea mai fragedă vârstă, pentru a face linişte.

Şi nici varianta cu „eu merg la muncă, nu am timp să mă joc cu cei mici” nu merge. Şi părinţii mei munceau, destul de mult, dar cu toate astea îşi făceau mereu timp de mine. Am învăţat să joc remi, table, cărţi, ţintar, am descoperit plăcerea de a citi urmărind-o pe mama citind. E corect, nu aveam calculator şi, chiar de l-aş fi avut, erau alte vremuri. Chiar dacă au fost acum abia 18 ani. Statul afară era plăcerea mea şi a copiilor din cartier, indiferent de vreme. Şi am căzut, ne-am julit peste tot, am avut fracturi.  Dar veneam în casă doar la masă, şi atunci mâncam pe fugă, pentru că voiam înapoi la joacă!

Nu pot, aşadar, să nu mă întreb unde s-a produs declicul. Pentru că părinţii de azi sunt, mulţi dintre ei, copiii de ieri, cu care şi eu ieşeam afară. Şi părinţii de azi au devenit ultra protectori. Să nu cadă copilul, să nu răcească, să nu se murdărească! Mă ajutaţi cu un răspuns?

  1. Foarte corect! Am exact aceeași părere. Mulți părinți se miră că „vai, Doamne, copiii din ziua de azi stau doar pe telefoane/tablete!”. Dar tot acești părinți le îngrădesc copiilor dreptul de a ieși. „Să nu cumva să răcească copilul!” sau „Ce să caute afară? Trebuie să învețe, să ia cele mai mari note și să fie primul!”
    Îmi pare rău când mă uit la generațiile care vin. Mă bucur nespus că am avut o copilărie frumoasă, cu părinți care să mă înțeleagă și care își făceau timp pentru mine.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

%d blogeri au apreciat: